Filtrul constiintei!

Nastere, copil, zestre genetica, educatie, religie, spirit, constiinta,
Astea sunt doar cateva taguri ce definesc omul in complexitatea sa existentiala.

De-a lungul vietii, fiecare are tendinta de a fi impacat cu sine
In absolut orice actiune a sa, omul trebuie sa-si gaseasca o justificare in oglinda propriei constiinte.
Care constiinta sufera de-a lungul vremii diferite presiuni conjucturale ce induc la formarea unui caracter anume

Din punctul asta de vedere, al justificarii – poate c-am sa va surprind, dar sunt convins ca si marii dictatori s-au raportat la o constiinta pe care insa si-au reprezentat-o dupa niste criterii viciate de insasi istoria momentului

Deci orice actiune, in mod normal trebuie sa aiba si-o motivatie.
Si-aici intervine filtrul constiintei, de multe ori acoperit cu impuritatile determinante ale devenirii sociale.
Astfel ca de multe ori, motivatia – chiar daca nu sta-n picioare – este manarita si acceptata ca atare: fie prin comparativul exemplului ”dar altii cum de-au facut asa?”  fie prin minimalizarea voita a impactului negativ colateral, sau chiar prin autosugestionarea faptului ca … lipsesc optiunile
Si iata cum, de-a lungul timpului tot mai multe sedimente obtureaza acel filtru moral, astupand pori prin care ar fi putut patrunde vreo ”particula Higgs”  :))

Doar ca intr-un anumit moment al existentei, anumitor persoane li se-ntampla ceva de neconceput cu putin timp inainte – acele sendimentari sunt brusc constientizate ca ballast
Un declic si gata
Cum?
Mister!
Cert e ca perspectiva initiala din care erau privite lucrurile, se schimba radical – iluzia afirmarii nu-si mai are corespondent in noua viziune
Actiuni privite ca normale inainte, acum sunt reevaluate printr-un dostoievskian proces de constiinta.
Tot esafodajul de justificari – socotite pertinente la vremea lor – incepe sa se prabuseasca.
Constiinta a devenit un infricosator judecator,
Haul ce se instaleaza in suflet devine din ce in ce mai mare!
Trebuie umplut cu ceva: niscai reparatii tardive acordate ..cadavrelor calcate

*
Suflete chinuite in singuratate.
Neant ..

Publicitate

Fabula …tot in regie proprie!

 

 Cand eram copil imi placea sa observ lumea animalelor.
Printre altele, urmaream fascinat paianjenul ce-si construia cu meticulozitate plasa lipicioasa, dupa care priveam cu cinismul specific copilariei, cum diferite insecte – dupa o lunga agonie – isi gaseau sfarsitul in acea capcana.
 Spectacolul era dezgustator dar totusi nu interveneam, spunandu-mi ca n-am nici un drept sa ma amestec in legile naturii.
 Intr-o zi, in plasa s-a prins un greieras.
Cri … cri … cri!
 Acum eu nu stiu ce cauta el p-acolo, nu stiu nici daca canta adevarat sau fals – n-aveam finetea auzului setata pentru astfel de nuante!
Cert e insa ca l-am salvat – era totusi un greiere!

Morala: uneori si afonii sunt de treaba! 😉